Nuddu cummogghia cchiù lu peri di ficu

Song: Musica Siciliana (Sicilian Music) 

Expand Window  |   Homepage

 

 

    St’articulu mi lu detti n'avutru sicilianu assai tempu nn’arreri e parissi ca cu lu scrissi ci piacissi chi avutri littura s’immmidesimassiru cu l’articulu e nna lu stissu tempu si divirtissiru a pinzari li tempi passati.

     

    Eru già n’adultu prima di capiri ca eru Miricanu. Certu c’avia nasciutu ntê Stati Uniti e avia campatu cca tutta la me vita, ma pi cocchi raggiuni mai pinzai ca essennu un citatinu di li Stati Uniti significava ca iu era puru “Miricanu”.  I Miricani eranu chiddi ca manciavanu crema di pignolu e marmillata nta ddu pani moddu moddu ca veni nta ddi sacchetti di plastica. Iu? Iu eru Talianu.  Pi mia, sugnu sicuru, e pi li cchiù di la secunna ginirazioni taliana, picciutteddi ca crisceru nta l’anni ’40  e ’50, c’e na distinzioni difinitiva, comu na linia ca sparti nto menzu tra Nuiatri e Iddi: Nuiatri eramu Taliani, tutti l’avutri, l’Airici, li Germanisi, li Pulacchi…iddi eranu “Miricani”. No ca c’era animusità nta sta distinzioni, ne pregiudiziu nè mancu n’anticchia di malu pinzari, sulu…bah…pi sicuru nuiatri aviamu un modu megghiu di campari. P’esempiu, nuiatri manciavamu pani ca crusta cruccanti ca nni mannava cavuru cavuru ogni matina u panitteri. Eranu na parti di ddi rivinnitura Taliani ca travagghiavanu nta li zoni taliani. Nuiatri la matina aspittavamu chi chiamassiru di fora cu dda vuciata, cu ddu sonu distintamenti ndividuali. Nuiatri li canuscevamu tutti e iddi canuscevanu a nuiatri. Li Miricani…?  Iddi iavanu a lu A&P pi la parti maggiuri di lu so' manciari…chi piccatu.    

 

    Sinciramenti, mi parevanu piatusi. Nun avianu mai avutu lu piaciri d’arrisbigghiarisi na matina e truvari un filuni di pani friscu cavuru cavuru c’aspittava arreri a porta. E nveci di putiri acchianari nta lu trucchiteddu du rivinnituri e na para di voti la simana a farisi un giru, li cchiù di li me amici “miricani” s’avianu a cuntintari di caminari chi so' matri finu a lu storu.

 

    Quannu si parrava di manciari, mi maravigghiava sempri lu fattu ca li me amici manciavanu sulu lu  gallinacciu nta lu Thanksgiving Day e pi Natali. O meggiu, ca iddi sulu manciavanu gallinacciu, lu chinu, patati macinati e sassa di mirtiddi. Nuiatri… nuiatri Taliani, aviamu puru lu gallinacciu, lu chinu e la sassa di mirtiddi, ma doppu ca finiamu l’antipastu, la suppa, la lasagna, purpetti nta sassa, nzalata e qualunqui avutra cosa chi me matri pinzava apprupriata a la festa.

 

    Lu gallinacciu era accumpagnatu di solitu di un gran pezzu di carni nfurnata e cunzata (chistu era n casu ca quarcunu vinia a lu spronti e nun ci piacia lu gallinacciu). Poi c’era n’assortimentu di frutti, nuci, pasti cu crema, cassata e puru cosiduci ca polviri culurata, fatti di casa. 

 

    Nun c’era festa ca era tali si nun si facianu cosi nfurnati; mai cosi accattati a lu storu, ntê buatti e ntê pacchi, pi nuiatri. Cca, a la casa, era unni unu s’inzignava a manciari un pranzu di setti purtati tra l’una e li 4 e menza di pomeriggiu, cca era unni unu s’inzignava comu maniari castagni cavuri e a mettiri pizzudda di scoccia di mannarinu nta lu vinu russu.

 

    L’amici mei manciavanu un miscugghiu di farru di furmintuni, nuiatri puru lu facevamu, ma me matri lu cummigghiuava cu sassa, sasizza e purpetti. Nuiatri lu chiamavamu pulenta…ora sì cca chistu era manciari finu…Me matri capaci ca chistu l’avia saputu sempri.

 

    Iu criu ca l’Italiani hannu veramenti na rilazioni rumantica cu lu manciari. Duminica era lu iornu cchiù granni di la simana. Chiddu era lu iornu quannu t’arrisbigghiavi cu lu ciavuru d’agghia e cipudda chi frievanu nta l’ogghiu d’aliva, mentri cadevanu nta la paredda. LA Duminica nuiatri aviamu sempri pasta ca sassa, e Duminica nun saria stata Duminica senza iri a la Missa. Certu nun putevi manciari prima di la Missa, picchi unu avia a fari lu diunu prima di farisi la Cumunioni. Ma la parti megghiu era  ca sapiamu ca quannu turnavamu a casa truvavamu purpetti chi frievanu nta paredda, e nenti avi un sapuri megghiu di purpetti fritti frischi frischi e pani cruccanti abbagnatu nta pignata cu la sassa cavura.

 

    C’era n’avutra diffirenza tra nuiatri e iddi. Nuiatri avevamu iardini, no sulu cu ciuri, ma iardini granni unni curtivavamu pumadoro, pumadoro e ancora pumadoro. Nni li manciavamu, li cucevamu, l’abbuttigghiavamu. Certu crisciamu puru pipiruna, basiricò, lattuchi e cucuzzi. Tutti avianu na para di viti di racina e un pedi di ficu e nta l’autunnu accattavamu la racina e faciamu lu vinu. Poi quannu era lu tempu si pigghiava lu vinu novu e tutti s’alliticavanu ca lu vinu d’iddu era lu megghiu. Ddi iardini eranu beddi prosperi, picchi nuiatri aviamu n’avutra cosa ca li Miricani nun avianu. Nuiatri aviamu li nonni.  Certu nun è ca iddi nun nn’avianu; sulu ca nun stavanu cu iddi o macari vicinu a iddi. La prisenza d’iddi nun si nutava. Nuiatri manciavamu cu iddi e li visitavamu pi diri picca cincu voti la simana. Iu penzu ancora quannu me nonnu nni cuntava di comu vinni nta Merica quann’era picciottu, nta lu “bottu”. La famigghia stava nta na casa a du piani e affittavanu stanzi pi putiri arrivari a li spisati. E comu me nonnu dicidiu ca nun vulia ca li so' figghi, cincu masculi e dui fimmini, avianu a crisciri li so' famigghi nta ddi cundizioni. E tuttu chissu nta la so' virsioni di Talianu/Ngrisi ca iu mi nzignai cu la gioia di li me nonni, e nzamaddiu nun li capiamu boni.

 

    Accussi, quannu pottiru mettiri di latu abbastanza sordi, e iu ancora nun pozzu capiri comu ficiru, accattaru na casa. Dda casa sirviu comu lu quarteri ginirali di la famigghia pi li prossimi 40 anni. A iddi ci piacia assittarisi nto patiu e viriri crisciri lu iardinu. Quannu avianu a nesciri pi cocchi occasioni spiciali, avianu a riturnari cchiù prestu pussibili… picchi, “nun c’era nuddu ca taliava la casa”.

 

    Mi rammentu puru di li festi quannu tutti li parenti vinianu a casa di li me nonni e c’eranu tavuluna longhi di manciari e vinu di casa. Li fimmini nta la cucina, l’omini nta lu salottu e i picciriddi…i picciriddi a tutti banni. Iu criu ca aiu un migghiaru di cucini…primi cucini, secunni cucini, e amici c’addivintaru cucini, ma nun avia mpurtanza. Poi me nonnu, assittatu nto menzu di tutti, cu la pipa mmucca, lu mustazzu beddu rifilatu, surridia, e dd’occhi nivuri ci brillavanu mentri taliava lo so duminiu, urgugliusu di la so' famigghia e di comu s’avianu assistimatu li so' figghi. Unu era pulisi, n’avutru pumperi e l’avutri... ognunu avia lu so' misteri, e certu c’era sempri lu mascanzuni di cui nun si parrava mai.

 

    Li fimmini? Tutti s’avianu maritatu e avianu boni mariti, anchi si me nonnu sigretamenti  suspettava sempri di unu di li ienniri ca nun era Talianu. Ma  c’era na cosa di bonu, ca tutti aviamu rispettu l’unu pi l’avutru.

 

    Iddi avianu arrivatu a rializzari lu so' fini vinennu nta Merica:  a Boston, New York, Chicago o Filadelfia. Ora li so' figghi e li figghi di li so' figgi stavanu rializzannu lu stissu fini chi era dispunibili pi iddi nta sta gran nazioni. Quannu li me nonni mureru un pocu d’anni fa, li cosi cuminciaru a canciari. Li riunioni di famigghi accuminciaru a essiri cchiù picca e paria comu si mancassi cocchi cosa. Anche quannu nni riunevamu di solitu a la casa di me matri, iu avia lu prisentimentu ca iddi eranu prisenti puru dda.

 

    Si capisci ca li cosi cancianu. Ognunu ora avi la propria famigghia. Ora nni visitamu una o dui voti l’annu, o nni ncuntramu nta na casa funiraria o nton matrimoniu. Avutri cosi hannu canciatu puru. La casa di li me nonni oggi avi lu fora rifattu. A lu postu unni ci chiantavanu lu pumadoru ora c’e` lu pratu. Nun c’è cchiù nuddu ca cummogghia lu peri di ficu, e accussi muriu.

 

    Li festi hannu canciatu puru. Si, ancora facemu lu “giru” di li famigghi sulu ca certi cosi hannu addivintatu troppu furmali. Dda gran quantità di manciari ca cunzumavamu senza mai un duluri di testa, ora nun è cchhiù bonu pi nuiatri. Troppu farinaci, troppu colestirolu; troppu calurii nta li cosiduci. E nuddu si sfatica cchiù a fari manciari di casa…troppu chiffari. È cchiù facili accattalli li cosi…e poi… tutti sti cosi nun sunnu cchiù boni pi nuiatri.

 

    La diffirenza tra “nuiatri” e “iddi” nun è cchiù accussi facili a vidirisi, e criu ca chistu è bonu. Li me nonni eranu Taliani, me patri e me matri eranuTaliani-Miricani, iu sugnu Miricanu-Talianu e Ii me figghi sunnu Miricani-Miricani. Oh, sugnu Miricanu, e orguglisu di essilu. Ora semu tutti Miricani… l’Airici, li Germanisi, li Pulacchi…tutti citatini Miricani.